Orchestre foarte celebre
[tabgroup]
[tab title=”Francisco Canaro„]
Francisco Canaro s-a născut în 26 noiembrie 1888 în San José de Mayo, Uruguay și a decedat în 14 decembrie 1964 în Buenos Aires, Argentina. El a fost un compozitor, dirijor și aranjor uruguyan-argentinian.
Deși a provenit dintr-o familie foarte săracă s-a dovedit a fi foarte autodidact din punct de vedere muzical, a cântat la vioară într-un trio instrumental după emigrarea sa din Uruguay în Argentina în 1900. Începând cu anul 1908 a început cariera sa de muzician profesionist. În anul 1925 a format o orchestră tipică de tango, care i-a purtat numele: Francisco Canaro y su Orquesta Típica. Pe durata carierei sale a compus peste 700 piese muzicale (dintre care multe tangouri) și a întreprins numeroase turnee în Europa, America și Asia.
[/tab]
[tab title=”Juan D’Arienzo„]
Juan D’Arienzo alias El Rey del Compás (Buenos Aires, 14 decembrie de 1900 – 14 ianuarie 1976) a fost un muzician și conducător de orchestră de tango argentinian. Spre deosebire de alte orchestre din Epoca de Aur, D’Arienzo revenit la sentimentul de 2×4 caracteristică a “guardia vieja”, dar cu aranjamente moderne și instrumentație. Orchestra lui este probabil cea mai celebră orchestră din lumea tangoului.
Muzica lui a fost cântată cu mare succes la milonga în Buenos Aires, și a folosit instrumentele clasice de ritmul din tangouri vechi pentru un staccato puternic. El a înregistrat, de asemenea, milonga și valsuri. A fost un artist exclusiv al RCA Victor timp de 40 de ani, 1935-1975. A murit în 1976, și este înmormântat la cimitirul Chacarita în Buenos Aires.
[/tab]
[tab title=”Carlos Di Sarli„]Urmează![/tab]
[tab title=”Ástor Piazzolla„]
Astor Pantaleón Piazzolla s-a născut în 11 martie 1921, Mar del Plata, Argentina și moare în 4 iulie 1992 în Buenos Aires. El a fost un muzician argentinian, compozitor și virtuoz instrumentist la bandonéon, a revoluționat muzica de tango, creând ceea ce s-a numit Tango Nuevo, replică a tradiționalului tango argentinian respectiv tango argentino.
Astor Piazzolla s-a născut la 11 martie 1921 la Mar del Plata, port pescăresc pe coasta Atlanticului, care avea să devină în anii următori o vestită stațiune balneară. În 1924 familia se mută la New York, oraș unde, începând din 1929, va începe să cânte la bandonéon (asemănător acordeonului, creat de constructorul de instrumente muzicale german H. Band și devenit foarte popular în Argentina). În 1932 compune primul său tango, La catinga, și întâlnește pe compozitorul Carlos Gardel, care îi dă un mic rol în filmul El dia que me quieras.
Reîntors în Mar del Plata în 1936, face parte din mici grupuri muzicale locale, dintre care unul adoptă stilul sextetului Vardaro, al cărui exponent, violonistul Elvino Vardaro, va continua și în viitor să cânte împreună cu Piazzolla. În 1938 sosește la Buenos Aires și intră în ansamblul celebrului interpret la bandonéon, Anibal Troilo. Piazzolla se dovedește și un bun pianist și ia contact cu stilul muzical avangardist al epocii. Spiritul inovator al lui Piazzolla se dezvoltă în mod real începând din anul 1944, când, după ce se desparte de Troilo, își formează propria orchestră cu care acompaniază pe popularul cântăreț, Fracisco Fiorentino. Împreună lansează 24 de titluri, printre care faimoasele tangouri „Nos encontramos al pasar”, „Viejo ciego” și „Volvió una noche”. În această perioadă înregistrează și primele sale două tangouri instrumentale, „La chiflada” și „Color de rosa”, compuse încă în stil tradițional. Până în 1948 lansează peste 30 de tangouri imprimate pe discuri, dintre care unele au deja valoare antologică: „Taconeando”, „Tierra querida”, „La rayuela”, „Para lucirse” sau „Contratiempo”. Piazzolla se dovedește a fi un compozitor genial în genul muzicii de tango, plin de originalitate și de inspirație neegalată. Compozițiile lui intră în repertoriul celor mai importante orchestre din Argentina, ca Anibal Troilo, Osvaldo Fresedo și José Basso.
La începutul anilor ’50, Astor Piazzolla oscilează încă între bandonéon și pian, intenționează chiar să se dedice muzicii clasice. Cu aceste idei întreprinde o călătorie în Franța, cu o bursă a Conservatoriului din Paris. Cunoscuta muzicologă și pedagogă, Nadia Boulanger îl convinge să-și dezvolte capacitățile muzicale pornind de la ceea ce constuie adevărata sa chemare artistică, bandonéon-ul și muzica de tango. La Paris, în 1955, în compania lui Martial Solal la pian și a orchestrei de coarde a Operei din Paris, înregistrează o serie de tango-uri de mare succes, printre care „Nonino” (precursor al celebrului „Adiós, Nonino”, un emoționant adio la moartea tatălui său), „Marrón y azul”, „Chau, Paris”, „Bandó”.
Întors în Argentina, Piazzolla organizează o orchestră compusă din bandonéon și instrumente de coarde și un solist vocal, Jorge Sobral, cu care lansează noi tango-uri, ca „Tres minutos con la realidad”, „Tango del ángel”, „Melancólico Buenos Aires”.
În 1958, Piazzolla se duce la New York unde încearcă, fără prea mult succes, crearea unui nou gen: Jazz-Tango. Pendulează între Buenos Aires și New York, dând nenumărate concerte, printre care, în 1965, neuitata apariție în Philarmonic Hall – New York, unde interpretează „Serie del Diabolo”, „Serie del ángel” și„La mufa”. În același an compune „Verano porteno”, primul din superbele tango-uri care vor alcătui seria „Las Cuatro Estaciones” („Cele patru anotimpuri”). Pe libretul poetului Horacio Ferrer compune o scurtă operă, „Maria de Buenos Aires”.
În anii următori întreprinde mai multe turnee în Europa. Cu prilejul campionatului mondial de foot-ball din 1976 disputat în Argentina, compune și înregistrează o serie de bucăți dedicate acestui eveniment. Începând din anul 1979, Piazzolla colaborează cu o serie de cântăreți și instrumentiști de valoare, ca George Moustaki, Gerry Mulligan și Gary Burton, pentru care compune mai multe lucrări. Prezentarea în 1986 a compoziției sale, „Suite for vibraphone and new Tango Quintet”, de către Gary Burton în cadrul festivalului de Jazz din Montreux îi aduce elogiile lui Keith Jarret și Chick Corea.
Astor Piazzolla a compus benzile sonore pentru mai mult de 50 de filme, printre care Sur (Sudul, 1988) în regia lui Fernando Solanas. În 1989, revista specializată în muzica de jazz, Down Beat, îl situează printre cei mai mari muzicieni ai lumii. Celebrul vioncelist Mstislav Rostropovici interpretează în 1990 la New Orleans piesa pentru violoncel și pian „Le Grand Tango”, compusă de Piazzolla special pentru el.
Bolnav de inimă, Astor Piazzolla încetează din viață la 4 iulie 1992 în Buenos Aires. Prin crearea „noului tango” (tango nuevo), Piazzolla revoluționează acest gen muzical într-o formă colorată, cu un limbaj ritmic original, spirit puternic dramatic și pasionat. Compozițiile sale au intrat în repertoriul marilor orchestre cu participarea unor interepreți renumiți. El a demonstrat că Tango-ul poate fi expresia eternă a spiritului uman.
[/tab]
[tab title=”Osvaldo Pugliese„]
Osvaldo Pedro Pugliese s-a născut în Buenos Aires în 2 december 1905 și moare în 25 iulie 1995 a fost un muzician, compozitor și conducător de orchestră de tango argentinian. A dezvoltat un mod de aranjament dramatic care a păstrat elemente puternice din pasul de tango salon dar a promovat de asemenea dezolvarea muzici de tango pentru concert.
O parte din muzica sa, mai cu seamă din perioada anilor 1950 este și acum folosită în cadrul pieselor de coregrafie teatrală. În Buenos Aires, Pugliese este ales să cânte în prezent mai cu seamă târziu în noapte când dansatorii vor să alterneze un dans intim, poate chiar lent și de efect.
Alegerea pieselor lui Pugliese poate să fie desigur din cauză dezvoltării lente pentru dans, dar majoritatea aranjamentelor pot sa fie destul de provocatoare ritmic față de alegerea altor orchestre. Printre compozițiile personale faimoase ale orchestrei lui Pugliese enumerăm: Recuerdo (1944); La yumba (1946); Negracha (1948) și Malandraca (1949).
Pugliese a fost un comunist convins, dar rezervat și neimplicat politic. Convingerile sale comuniste, neși niciodată violente, i-au adus și deservici din partea celor aflați la putere. Deși niciodată dovedit, un incident din 1949 în care președintele Juan Domingo Perón s-a folosit de sindicaliști ai muncitorimii pentru a-l intimida pe Pugliese închizîndu-l într-o barcă care urma să se înnece, și salvîndu-l mai apoi în ultim minut, arată preseiunile politice la care a fost supus. Don Pugliese nu s-a referit niciodată la acest incident public, însă în ziua în care Președintele Perón i-a înmânat titlul Orden de Mayo (cel mai mare titlu accordat vreunui civil în Argentina) marelui pianist și compozitor, acesta l-a îmbrățișat pe Pugliese, spunându-i: „Mulțumesc, maestre, pentru iertare”, iar Pugliese iar fi raspuns: „Să iert ce?”
[/tab]
[tab title=”Aníbal Troilo„]Urmează![/tab]
[/tabgroup]
Orchestre celebre
[tabgroup]
[tab title=”Alfredo De Angelis”]
Alfredo De Angelis (Adrogué, 2 noiembrie 1910 – 31 martie 1992) a fost un pianist, compozitor și conducptor de orchestră notabil în perioada Epocii de Aur a tangoului argentinian.
De Angelis s-a născut în Adrogué, sud de Buenos Aires. Și-a început cariera muzicală acompaniindu-l pe cântărețul Juan Giliberti și mai apoi s-a alăturat orchestrei lui Anselmo Aieta ca pianist. A continuat să schimbe orchestre până în 1940, până cand și-a creat propria orchestră în 1940. Orchestra s-a a dat primul concert în Café Marzotto în Buenos Aires pe data de 20 martie 1941. Orchestra sa specializându-se pe muzică de dans a devenit repede populară, și a fost invitată să înregistreze discuri. De Angelis este cunoscut pentru alegerea cântăreților buni pentru orchestra sa. Primul cântăreț al orchestrei a fost Floreal Ruiz, iar mai apoi au urmat Carlos Dante, Julio Martel, Oscar Larroca, Roberto Florio și Roberto Mancini.
De Angelis a rămas pentru întreaga sa carieră (1943-1977) alături de Odeon Records unde a înregistrat peste 486 minute.
[/tab]
[tab title=”Ángel D’Agostino”]
Ángel Domingo Emilio D’Agostino (Buenos Aires, 25 mai 1900 – 16 ianuarie 1991) a fost un pianist, compozitor și conducător de orchestră de tango.
A cântat la pian de mic copil și a studiat la conservator din tinerețe într-un trio din care făcea parte și Juan D’Arienzo, care era la fel de tânăr și necunoscut ca și el. În 1920, a fost angajat de Palais de Glace, a format propria lui orchestră. Cânta tango și jazz. De asemenea acompaniau și filme mute. În 1932 îl cunoaște pe Ángel Vargas, alături de care va forma o un dúo memorabil. În 1934 formează p orchestră dedicată, exclusiv de tango, în care participă și bandeonistul Aníbal Troilo și cântărețul Alberto Echagüe.
Bandeonistul, compozitorul si aranjorul Ismale Spitalnik a făcut următoarea remarcă: „In ianuarie 1940 am început să lucrez cu D’Agostino și când astăzi îi aud înregistrările îmi dau seama că sună ușor folcloric și simplu. A avut succes tocmai din cauaza aceste simplități, a acestui limbaj simplu și clar, datorită cântărețului Angel Vargas și formei sale de exprimare, care a permis publicului să înțeleagă perfect versurile. Mai mult decât atât Vargas a ales un repertoriu rafinat, foarte nostalgic și mult diferit altor cântăreți.”
O altă opinie interesantă o are Luis Adolfo Sierra: „D’Agostino a avut dreptate prin crearea unui stil cu concepte foarte simple, dar cu un mode expresiv de a cânta, dus la capăt de un nucleu foarte calificat de artiști. Dar identificarea cu Angel Vargas a determinat, în timpul independenței fiecăruia, succesul echipei care a surpasat prezența unor mari figuri de tango de lungul timpului.”
În 1940, a semnat alături de Ángel Vargas pentru RCA Victor și a fost prezentat la Radio El Mundo, radioul cel mai important din Argentina. D’Agostino și Vargas au înregistrat 93 de piese, acest lucru fiind posibil și datorită colaborării foarte lungi, discurile lor au rămas printre cele mai bune și de înaltă calitate din tangoul argentinian. Printre înregistrările celor doi se numără și „Tres esquinas”, „Agua Florida” și „Mano Blanca”.
D’Agostino a continuat și cu alți cântăreți, deși niciunul nu a reușit să depășească popularitatea cuplului D’Agostino/Vargas și nici numărul de înregistrări. Primul cântăreț după Vargas a fost Tino García (cântăreț care a fost menținut până la finalul carierei orchestrei) și a debutat cu „Alma de bohemio„ în 1947 iar ultima înregistrare a fost „Mi Viejo Buenos Aires„ în 1962. Rămâne ultimul cântăreț al orchestrei până la venirea lui Rubén Cané în 1952. În timp ce Garcia a fost înlocuit pentru scurt timp cu Ricardo Ruiz. Cané a părăsit orchestra la sfârșitul anului 1954. Garcia a rămas singurul cântăreț până la încorporarea lui Roberto Alvar, care a participat de altfel la foarte puține înregistrări. Ultimul cântăreț care a înregistrat cu orchestra a fost Raúl Lavié în 1963.
[/tab]
[tab title=”Edgardo Donato”]Urmează![/tab]
[tab title=”Pedro Laurenz”]Urmează![/tab]
[tab title=”Ricardo Tanturi”]Urmează![/tab]
[tab title=”Rodolfo Biagi”]Urmează![/tab]
[tab title=”Julio De Caro”]Urmează![/tab]
[tab title=”Lucio Demare”]Urmează![/tab]
[tab title=”Miguel Caló”]Urmează![/tab]
[tab title=”Osvaldo Fresedo”]Urmează![/tab]
[tab title=”Héctor Varela”]Urmează![/tab]
[tab title=”Ciriaco Ortiz”]Urmează![/tab]
[tab title=”Roberto Firpo”]Urmează![/tab]
[tab title=”Enrique Rodriguez”]Urmează![/tab]
[tab title=”Orquesta Tipica Victor”]Urmează![/tab]
[/tabgroup]
Orchestre mai puțin cunoscute
[tabgroup]
[tab title=”Domingo Federico”]Urmează![/tab]
[tab title=”Jose Garcia”]Urmează![/tab]
[tab title=”Ricardo Malerba”]Urmează![/tab]
[tab title=”Osmar Maderna”]Urmează![/tab]
[tab title=”Domingo Federico”]Urmează![/tab]
[tab title=”Antonio Rodio”]Urmează![/tab]
[tab title=”Francisco Rotundo”]Urmează![/tab]
[tab title=”Fulvio Salamanca”]Urmează![/tab]
[tab title=”Jose Basso”]Urmează![/tab]
[tab title=”Orlando Goñi”]Urmează![/tab]
[/tabgroup]